Am aripile frânte iubito,
Corbii sufletu-mi descpică,
Am iz de cadavru în mine,
Flori de mormânt mă irită.
Ţi-aud vocea suavă cum cheamă
Străbunii mei dragi cei vicleni
Să râdem, să plângem odată cu ei
Şi-apoi surzi şi muţi şi orbi vom rămâne.
Cunună o să-ţi pregătesc iubito
Din spinii florilor dulci de toamnă;
Sub privirile noastre păgâne
Pe rând, copacii se năruiesc.
Dacă ari fi să dăm un sens vieţii, nu am găsi nici unul. Dar viaţa ne dă noua un sens, găseşte ea în coşul cu de-toate şi ne formează un sens. Chiar dacă nu ne place sau nu il vedem, tot îl preluăm aşa cum e şi trăim după el.
Suntem liberi; liberi să alegem, să gândim, să ne manifestăm. Trăim tot timpul cu o frică că am puteam deveni nişte „răzvrătiţi” dacă am gândi şi singuri. Dacă am face ceva ieşit din comun. Libertatea … cea mai grea provocare: trăim într-un vid, un gol imens pe care trebuie să-l completăm … dar ne facem o cutie micuţă. Intrăm în ea, lăsăm un gemuleţ deschis dar ne întoarcem cu spatele la el, ca nu cumva să fim şi văzuţi. Să alegi? Să fii liber? O povară mult prea grea.
Viaţa e claustrofobică; eşti înghesuit de toate ce pot exista. Oameni, gânduri, societate, cultură, ştiri, probleme, plictis, fericire, dezamăgire, prieteni, familie, dorinţe, vise, căderi, gol … toate te împing spre o stare continuă de apărare, de apăsare ce te deconcentrează, iţi distrubă viziunea asupra lumii, te face să te învârţi în cerc şi să nu găseşti un moment de linişte, o rezolvare care să te scoată din rutină, din fals. Nu ştiu, nu găsesc nici eu o metodă de a părăsi traiectoria … poate doar să îl imităm pe Iona– a lui Marin Sorescu – şi optimismul lui … „ E invers. Totul e invers. Darn nu mă las. Plec din nou.” … Totul trebuie coordonat din interior, să căutăm. Acolo sigur este rezolvarea. „Răzbim noi cumva la lumină”
Am reuşit să pun mâna acum câteva zile pe această carte la BCU. Întenţionam de mult să o achiziţionez, dar timpul lucrează împotriva mea. Am răsfoit-o puţin ( primul capitol ) şi acum am devenit şi mai doritor să-mi îmbogăţesc biblioteca cu ea. Mai jos am dat câteva citate care mi-au plăcut foarte mult:
Goethe – Faust:
“Şi arătaţi cum drumurile cad, / Din cer prin lume până-n iad”
“[...] Vă cinstim, / Căci vârsta nu ne dă-n copilării, / Ci ne găseşte numai tot copii.”
“Mă du, de poţi, spre treptele celeste / Acolo unde bucurie pură înfloreşte.”/
“Ce străluceşte e sortit să ţină-o clipă, / Dar adevărul niciodată nu se pierde”
btw cine ştie să-mi spună şi mie de unde pot face rost de o traducere a lui Blaga, pentru a o cumpăra?
Step into the darkness
Say good bye to the light
We live in an eternity
Where every day is night
from Gothic Poetry
Nişte filmuleţe pe care personal le consider foarte haioase. Un fel de bancuri seci … de fapt videoclipuri seci 
Cât de greu este să ne definim. Niciodată nu cred că o să gasim un raspuns la întrebarea cine suntem. Voiam mai de demult să scriu despre acest principiu filosofic. Prima dată am intrat în contact cu el în opera lui Luigi Pirandello – „Unul, niciunul şi o sută de mii” ( pe care v-o recomand s-o citiţi ). Ideile pe care le-am asimilat din opera sa au avut un efect destul de puternic asupra realităţii ce o cunoastem fiecare.
Despre ce anume e vorba …Nu există identitate. Poate doar din cauza egoismului nostru ( da toţi suntem egoişti, dacă nu vi s-a spus încă asta o aflaţi acum , omul e prin contrucţie egoist … acum depinde de noi ce tip de egoist vrem să fim, benefic sau dăunător ) putem afirma că avem o identitate … adica modul cum ne vedem noi înşine în societate, înlăutrul nostru. ( Şi chiar şi aşa … acea parte interioară a noastră e greu de pătruns; dacă nu chiar imposibilă ). Defapt noi sutem o multitudine de percepţii, de dimensiuni. Fiecare individ cu care intrăm în contact ne creează o nouă dimensiune. E drept, nu ştim noi asta sau nu ne gândim la ea, dar există. Suntem o însumare de dimensiuni. Eu mă văd într-un fel. Altul altfel, altă persoană în alt mod şamd. )
E adevărat că există cateva trăsături ce înscriu pe un traiectoriu toate aceste dimenisiuni ( unele trăsături fizice, altele de caracter: înalt, gras, laudăros, onest etc. ), dar ele tot vor diferi între ele. Problema pe care şi-a pus-o şi autorul în opera sa este: „Cine suntem defapt?” Nu există răspun la această întrebare.
Schema Alteritate
Dimensiune increată mă refer la acele trăsături care vin odată cu tine pe lume. Acelea cu care eşti deja născut sau acelea care se “ştiu” că le vei avea … acea identitate de care vorbeam mai devreme.
Dimenisiuni secundare, cele care se formează pe parcursul vieţii, o infinitate şi ele “gravitează” în jurul celei increate.
Nu ştiu dacă am spus cam tot ce voiam să spun acum. O sa mai scriu curând despre o idee a mea despre existenţă …
Nu ştiu dacă asta o să fie forma ei finală dar momentan o pun.
E zi,
E noapte,
E timp,
E nimicul tot.
E apă,
E sare,
E vie,
E clipa de ospăţ.
E linişte,
E angoasă,
E somn,
E abisul unui gol.
E eu,
E tu,
E zbor,
E joc de suflete în doi.
E vraja ce-şi ascultă
zgomotu-i drag.
Cred că în momentul de faţa fac un offtopic pe propriul blog pe care nu am mai scris de mult. Nu ştiu despre ce să vorbesc … dar simt nevoia … adică timpul trece prea repede. E agresiv. Au trecut anii aşa de repede … când te uiţi în spate vezi doar nostalgia zambindu-ţi trist. Parcă fiecare clipă care a trecut, bună sau rea, acum pare doar tristă.
Am o dorinţă îngrozitoare să mă întorc din nou şi să o trăiesc, s-o retrăiesc de cate ori ar fi nevoie să mă satur. Să-i pot zambi si eu trist nostalgiei că nu mai poate fi nostalgică… Sunt momente în care mă simt prins în gheara vieţii de zi cu zi încât nici nu mai pot să Gandesc. Mereu ai de facut ceva, mereu nu ai chef de ceva, mereu vrei ceva … mereu mereu ceva ceva … si când să-mi mai pun intrebari fără raspuns atunci? Societatea … virusul perfect. Extermină si ulitma particică din umanitate, de originalitate ( si nu la cea care o vedem în ziar sau la televizor mă refer), de unicitate …
Chiar trebuie să ai puţină nebunie în tine ca să vorbeşti cu tine singur:
- Salut, ce mai faci?
-Nimic. Tu?
-La fel … ma ascund.
-De cine?
-De tine!
-Păi te-am gasit.
-Asta s-o crezi tu ! Unde sunt?
-În mine.
-Am plecat de mult de acolo …
Unde a plecat? nu ştiu… dar ăsta e adevarul, acum mă simt mai singur. Şi când dau de el vrea să stea foarte puţin. Nu mai are chef de vorbă. Dar asta e … pentru asta am facut un topic fara uz (casnic). Cineva să piardă vremea să-l citească … să citească din nebunia cuiva … şi poate s-o antreneze pe a lui. Fiecare îşi are propria nebunie.
Aş vrea să fie perfectă. Nebunii sunt cei fericiţi…
O piatra … un Tot; inceputul, sfarsitul; microuniversul, macrouniversul; Tu decide.
Cat de goale sunt strazile. Cat de gol este totul. … doamne cat de adevarat este paradoxul: “Cu cat aglomerarea e mai mare cu atat izolarea este mai mare”. Parca merg singur pe strazi, nu ma recunosc, nu recunosc … nimic, nimic, nimic. Mai bune prietene imi sunt bordurile chinuite de soarele napast si de piciorul greu al vietii care le schimonoseste. Ma deplasez prin lume dar cu ajutorul propriei mele lumi. Am o sfera in jurul meu, a mea …la fel cum o are fiecare ( dar putini isi dau seama de ea (sau ii intereseaza )). Ma simt protejat asa, nu stiu de ce. De simplitatea vietii fiecaruia. Sa nu ma molipsesc de la ei. Sau poate sa-i protejez de mine, de lumea mea care le-ar putea face lor rau. E bine e rau … e relativ. Fiecare are un adevar, neadevarat pentru altul. Dar e prea multa liniste, prea multa monotonie care ma acapareaza si pe mine cand stau in mijlocul ei. As dori, in momentele acelea, sa pot tipa. Tare, cat mă tin plamanii Dar mi-e frică. Poate sparg sfera. Poate las dihaniile himerei din afara sferei mele să intre. Ar fi de nesuportat, chiar si o clipa.
Cu toate ca sunt singur as dori sa fiu si invizibil. As dori sa nu le simt suflarea, energia murdara pe care o imprastie fiecare profan cu radacinile lui adanc infipte in pamantul pe care a cazut. Imi creez lumea mea, asta e reteta. Cat mai opaca cu putinta. Fara raza ci doar lumina interioara.
