Johann Wolfgang Goethe – Faust ( traducerea în lb. română de Lucian Blaga)
Am citit această traducere acum un an și mi-am făcut zilele astea ”o leacă” de timp să pot selecta câteva citate. În opinia mea, această traducere în lb. română este printre cele mai bune existente. Am mai încercat să citesc câteva de diverși traducători dar nici una nu s-a ridicat la înălțimea celei a lui Lucian Blaga. ( la prima vedere ”traducătorii” mai moderni sar peste figuri de stil și semnificații, sau încearcă se le aducă la stilul contemporan, ceea ce este greșit ) De asemenea, notele de subsol sunt foarte valoroase fiind scrise de ”un ochi critic”. Mai jos puteți să vă delectați cu câteva citate alese.
„N-avem nimic și totuși multe,
Plăceri găseam în amăgire,
Porniri spre adevăr înalt,
Redă-mi adînca fericire,
Redă-mi iubirea, chinul, ura,
Cu tinerețea laolat’!”
„De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,
Pe care rațiunea s-o numească el mai ține,
Dar căreia folos îi trage numai spre a fi
Mai bestial ca orice bestie-n pustii.”
„Unde te prind, Natura infinită?”
„Și iarăși se trezește-n mine-ndemnul
Să zbor din nou, să beau eterna lui lumină,
În spate noaptea, înainte ziua,
Deasupra cerul, iar sub mine unda lină.
Frumos e visul. Soarele apune însă.
O, cât de greu la aripa neobositului meu duh
O aripă trupească i se-adaugă prin văzduh.”
Am selectat și cateva note de subsol pe care le-am găsit foarte interesante.
(notă de subsol) „Grija îl îndepărtează pe om de la „Urquell”, de la izvorul lucrurilor, este forța care, țintindu-l de pământ, îl face pe om inapt pentru zboruri înalte, căci nu-i poți cere unui ins uman apăsat de grija zilei de mâine să năzuiască spre cuprinderea infinitului.”
(notă subsol) „tot ce e frumos și nobil e strivit de înclinația mulțimii spre lâncezeală. E mai „confortabil” să te miști pe căi bătute, decât să înveți să gândești altfel decât predecesorii tăi, să combați prejudecăți și clișee convenționale. Acestei tendințe generale a mulțimii i se adaugă tendința care sălășluiește în fiecare individ, o mulțumire de sine dăunătoare, care oprește mersul înainte al omenirii, omul socotindu-se fericit „când râme în gunoi găsește”. Noul inspiră frică și, ca atare, pământenii se cramponează de „binele” învechit, evitând astfel „mai binele” viitorului.”
