Pendulul lui Foucault – Umberto Eco
O lectură bizară. Și de ce încep caracterizarea ei așa? Foarte simplu, chiar din primele 20 de pagini opera te introduce în mai multe planuri ale narațiunii. La început pare haotic, trecând dintr-un plan în altu, dar te obișnuiești. În mod ciudat marea parte din acțiune nu se întâmplă în prezent și nici în trecut ci am putea spune ( apelând la engleză ) în ”past perfect”. Chiar și în acest plan sunt redate pasaje din flashback-urile protagonistului acțiunii Jacopo Belbo – nu personajul principal ci cel care creează acțiunea -, devenind foarte interesant modul cum aceste planuri sunt ”interconectate”.
Romanul este o incursiune în istoria ocultă a lumii, o încercare de creare a unui Plan cosmic, prin analogii, după care am fi ghidați și pe care, în final, autorul să-i anuleze existența – partea de suprafață a operei. Este atât un documentar cât și un roman de ficțiune ajungând de multe ori sa te întrebi unde anume se află granița dintre aceste două categorii opuse. Este ca o arcă a lui Noe în care sunt introduse toate elementele realului și imaginarului. Mi-este foarte greu să exprim niște idei, opera nu este foarte accesibilă și de multe ori ți se pare că o idee pe care o exprima la un moment dat o refută cateva capitole mai încolo. Undeva pe la sfârșitul cărții sunt transmise totuși multe idei prin personajul Belbo, mai bine zis prin Filename-urile de pe calculatorul său, Abulafia.
”Planul te justifică în așa măsură încât nu mai poți fi responsabil de însuși Planul. Ajunge să arunci piatra și să-ți ascunzi mâna. Nu ar exista eșec dacă ar exista cu adevărat un Plan.”
”Lucrul căruia i-am pierdut adresa nu e Sfârșitul, e Originea. Nu obiectul de posedat, ci subiectul care mă posedă.”
”Numai un demiurg rău ne face să ne simțim buni.”
”Să inventezi, să inventezi frenetic, fără să iei seama la conexiuni, să nu mai poți reuși să faci un rezumat. Un simplu joc de ștafetă între embleme, una s-o spună pe celaltă, fără răgaz. Să descompui lumea într-o sarabandă de anagrame în lanț. Și apoi să crezi în Inexprimabil. Nu e aceasta adevărata lectură a Torei? Adevărul e anagrama unei anagrame. Anagrams == ars magna.”
”Cum poate fi atât de generoasă viata, ce se îngrijeste de o răsplată atât de sublimă pentru mediocritate?”
Postfața scrisă de Marin Mincu ajută într-o oarecare măsură să înțelegi ceva mai bine opera dar în același timp îți dă impresia că tot ce ai înțeles din ea, era doar partea pe care ai scârmat-o la suprafață. Autorul postfeței menționând: ”Produs al unui postmodernism ambiguu” romanul lui Eco nu poate fi decriptat decât prin lectura avizată la mai multe nivele.” Se naște ideea necesității unei chei pentru decriptarea operei, ne fiind ușor de gasit. Ai nevoie de un adevărata bagaj de cunoștiințe în mai multe domenii și nu doar să știi curentul literar existent în acea perioadă.
