Lipsiți de sens atârnă între viață și moarte.
Nu au picioare să poată călca țărâna,
Să simtă din ce au fost creați;
Se întreabă într-una, într-una
Cine îmbrățișarea le va da?

Șșș …
Uite! unul a început să se zbată.
Gest inutil,
Când toată povara sa și-a lumii îl apasă.

Ce poate sărmanul să simtă?
Aceași durere pe care am simți-o toți
Fără de învelșul naivității latente.
Zdrobind tot ce ne poate răni,
Rănindu-ne și mai rău.

Dar a căzut jos;
Se despică încet.
Sufletul i-atârnă acum în cârilg;
Pedeapsa lui e pentru entern.

Se așează ochi peste ochi,
Iar clipa rămâne surprisă.
Singuri și pustii ne regăsim
Ca acuma mereu.
Noaptea se închide ermetic.

„Cele mai bune cărți sunt cele care îți spun ceea ce știai dinaninte” sau, aș completa eu, ești în rezonanță cu ele. Citatul este chiar din carte, unul din momentele în care gândurile personajului principal devin acelea ale naratorului.

George Orwell ne prezintă o utopie ( sau poate nu neapărat ) negativă. Atrocitatea umană și manipularea ei până în străfundul celor mai intime trăiri. Tranfigurarea concepției aspura vieții și a modului normal de gândire până a ajunge să iei ca atare sofisme sau să ți se pară logic ilogicul (idea dublulgânditului).

Una dintre ideile pe care le subliniează destul de mult autorul este importanța istoriei și a informației. Foarte multe pasaje care par absolut imposibile, dar totuși personajele sunt foarte reale și o parte din tine îți spune că aceste evenimente s-ar fi putut sau încă mai există timp să se întâmple. Mi-e greu să cred totuși, mai ales în zilele noastre, posibilitatea de a controla masele într-un mod atât de macabru, de brutal. Ștergerea și rescrierea istoriei în mod continuu și crearea unor valori perfect echilibrate între teama și admirație care să fie înrădăcinate permanent în individ, acesta pierzându-și identitatea proprie, definiția de „personal”. Nu zic, există înca control, există încă comunism, conducători totalitariști, până și noi suferim de un control al mass-mediei, dar nu este acel control complet și perfect.

„Nu aveai cum să ști, dar poate că nu existase niciodată vreo lege intitulată ius primae noctis, sau vreo ființă numită capitalist, sau vreo pălărie care să se cheme joben.
Totul se topea în ceață. Trecutul era șters cu buretele, ștersătura se uita, iar minciuna devenea adevăr.”
Un alt pasaj interesant este cel în care Winston, conștient că a pășit pe calea „greșită” nu mai are drum de întoarcere și lupta de conștientizare, încercând din interior să rupă lanțurile.

„Îl izbi faptul că, în momentele de criză, nu te lupți niciodată cu un dușman din afară, ci întodeauna cu propriul tău trup. […] Și-și dădu seama că la fel se întamplă în toate situațiile așa-zise eroice sau tragice. […] … viața nu e altceva decât o luptă, clipă de clipă, cu foamea, cu frigul sau cu nesomnul, cu o greață la stomac sau cu o durere de dinți.”

” … viața nu e altceva decât o luptă” și de cele mai multe ori nici măcar nu știm pentru ce luptăm. Pentru viață cu viața însăși? … sună puțin ironic aș zice. Puțin pe lângă citat, cred că este nevoie de un moment puternic de criză, interioară sau exterioară, ca să te poți descoperi cu adevărat „cine ești”.

Cât timp am citit cartea, și în special dupa ce am terminat-o, m-am tot gândit că, într-un fel spus, e periculoasă în mâinile unui maniac cu o dorință utopistă ( Stalin, Lenin, Hitler etc.). Nu zic că s-ar putea realiza o lume ca în carte. Dar nu văd de ce ar n-ar putea fi ceva pe-aproape. Comunismul e doar un copil mic și neștiutor față de dictatura creată de Orwell.

Un citat de sfârșit ce neagă gândirea machiavelică, ea fiind doar un mod de a „înfășura” într-o aură „frumoasă” – sau mai bine zis mai ușor de acceptat – bestialitatea omului : „ Nu instaurezi o dictatură ca să aperi o revoluției, ci revoluția o faci ca să instaurezi o dictatură. Scopul persecuției este persecuția însăși. Scopul terorii este însăși teroarea. Scopul puterii este puterea. Acump începi să pricepi?”

Troienele urca in sarea din sange,
O frunza din mine sta-n luna si plange.

In ochii tai coboara Luna,
In ochii mei se face frig,
Frunzare ning si creste noaptea
In numele pe care-l strig.

Unde-ai sa-ngropi iubirea mea?
Unde-ai sa duci aceste ploi?
Sub ce prapastii va muri
Poemul trist cu umeri goi?

Se face liniste
In noi,
Din ochii salciilor cad brume,
Ne dezlegam in asfiintit
Si vine noaptea fara nume.

( Melodia este la fel de frumoasă )

Mă tot gândeam să fac un experiment. Să creez un citat. Scriu ceva witty, mai inteligent sau pur și simplu ceva „obvious” dar negat în realitate. Îi adaug frumoase ghilimele și culeg un nume cu răsunet în Media, după care îl public. Apoi stau și observ. Cum am zis, n-am încercat, dar ceva îmi spune că ar fi cu siguranță mult mai „vizionat” și, după caz, comentat decât fără adăugirile de mai sus.

Revenind la idea anterioară, voiam să spun că sunt foarte puține persoane care își cred semenii în stare de fraze înțelepte sau trăiri mai profunde. Mai degrabă i-ar crede superficiali. Prin urmare nu vei primi prea mulă atenție pentru ce ai scris. Până nu devii un simbol „al cunoașterii” nici frazele tale nu pot deveni Cunoștințe.

P.S.: pentru cei care pun citate doar de dragul de a posta gasiți aici tot ce aveți nevoie http://www.brainyquote.com/quotes/favorites.html.

Romanul este o incursiune în istoria ocultă a lumii, o încercare de creare a unui Plan cosmic, prin analogii, după care am fi ghidați și pe care, în final, autorul să-i anuleze existența – partea de suprafață a operei. Este atât un documentar cât și un roman de ficțiune ajungând de multe ori sa te întrebi unde anume se află granița dintre aceste două categorii opuse. Este ca o arcă a lui Noe în care sunt introduse toate elementele realului și imaginarului. Mi-este foarte greu să exprim niște idei, opera nu este foarte accesibilă și de multe ori ți se pare că o idee pe care o exprima la un moment dat o refută cateva capitole mai încolo. Undeva pe la sfârșitul cărții sunt transmise totuși multe idei prin personajul Belbo, mai bine zis prin Filename-urile de pe calculatorul său, Abulafia.

”Planul te justifică în așa măsură încât nu mai poți fi responsabil de însuși Planul. Ajunge să arunci piatra și să-ți ascunzi mâna. Nu ar exista eșec dacă ar exista cu adevărat un Plan.”

”Lucrul căruia i-am pierdut adresa nu e Sfârșitul, e Originea. Nu obiectul de posedat, ci subiectul care mă posedă.”
”Numai un demiurg rău ne face să ne simțim buni.”

”Să inventezi, să inventezi frenetic, fără să iei seama la conexiuni, să nu mai poți reuși să faci un rezumat. Un simplu joc de ștafetă între embleme, una s-o spună pe celaltă, fără răgaz. Să descompui lumea într-o sarabandă de anagrame în lanț. Și apoi să crezi în Inexprimabil. Nu e aceasta adevărata lectură a Torei? Adevărul e anagrama unei anagrame. Anagrams == ars magna.”

”Cum poate fi atât de generoasă viata, ce se îngrijeste de o răsplată atât de sublimă pentru mediocritate?”

Postfața scrisă de Marin Mincu ajută într-o oarecare măsură să înțelegi ceva mai bine opera dar în același timp îți dă impresia că tot ce ai înțeles din ea, era doar partea pe care ai scârmat-o la suprafață. Autorul postfeței menționând: ”Produs al unui postmodernism ambiguu” romanul lui Eco nu poate fi decriptat decât prin lectura avizată la mai multe nivele.” Se naște ideea necesității unei chei pentru decriptarea operei, ne fiind ușor de gasit. Ai nevoie de un adevărata bagaj de cunoștiințe în mai multe domenii și nu doar să știi curentul literar existent în acea perioadă.

„N-avem nimic și totuși multe,
Plăceri găseam în amăgire,
Porniri spre adevăr înalt,
Redă-mi adînca fericire,
Redă-mi iubirea, chinul, ura,
Cu tinerețea laolat’!”

„De nu l-ai fi-nzestrat cu-acea lumină-amăgire,
Pe care rațiunea s-o numească el mai ține,
Dar căreia folos îi trage numai spre a fi
Mai bestial ca orice bestie-n pustii.”

„Unde te prind, Natura infinită?”
„Și iarăși se trezește-n mine-ndemnul
Să zbor din nou, să beau eterna lui lumină,
În spate noaptea, înainte ziua,
Deasupra cerul, iar sub mine unda lină.
Frumos e visul. Soarele apune însă.
O, cât de greu la aripa neobositului meu duh
O aripă trupească i se-adaugă prin văzduh.”

Am selectat și cateva note de subsol pe care le-am găsit foarte interesante.

(notă de subsol) „Grija îl îndepărtează pe om de la „Urquell”, de la izvorul lucrurilor, este forța care, țintindu-l de pământ, îl face pe om inapt pentru zboruri înalte, căci nu-i poți cere unui ins uman apăsat de grija zilei de mâine să năzuiască spre cuprinderea infinitului.”

(notă subsol) „tot ce e frumos și nobil e strivit de înclinația mulțimii spre lâncezeală. E mai „confortabil” să te miști pe căi bătute, decât să înveți să gândești altfel decât predecesorii tăi, să combați prejudecăți și clișee convenționale. Acestei tendințe generale a mulțimii i se adaugă tendința care sălășluiește în fiecare individ, o mulțumire de sine dăunătoare, care oprește mersul înainte al omenirii, omul socotindu-se fericit „când râme în gunoi găsește”. Noul inspiră frică și, ca atare, pământenii se cramponează de „binele” învechit, evitând astfel „mai binele” viitorului.”

Unde e leacul? Unde e mântuirea?

Acum mă doare sufletul, mă doare cerul.

Copac cu braţele uscate, fluer printre degete şi invoc lumina nevăzută a paradisului pierdut.

Cineva a bătut la uşă. O fi om, o fi cântec sau poate o-ntrebare? Dacă e om, e cel care a părăsit ogorul şi caută veşnicia.”

(Ernest Bernea – Poiana Mărului, 1950) :: preluat de la trestie

De-am fi doar iar copii,
Cu zâmbete dragi, semețe,
Am vrea doar să murim,
Cu zâmbete vagi, răzlețe.

Le văd ca o realitate al acestui moment. Nu mai există zâmbete pure.

Mi se întâmplă destul de des ca o melodie, un peisaj, o adiere de vânt, un detaliu mărunt să-mi aducă aminte de câte ceva din copilărie. Acest lucru îmi crează o stare nostalgică; încep să mi se schiţeze momente ca într-un film pe diafragmă. Momente mai bune sau mai rele din copilărie, pe care aş dori să le retrăiesc ori de câte ori aş mai putea.

Nici soarele nu mai străluceşte aşa de frumos, nici zâmbetul nu mai este la fel de inocent ca atunci când eram doar nişte ţânci. Am pierdut numărătoarea zilelor, am învăţat prea multe şi prea multe ni s-au arătat ostile utopiei noastre; ne-am adâncit prea mult în realitate. Unde a dispărut acea lume de basm pe care o vedeam prin ochii noştri de copii. Orice arăta mai interesant, şi dacă nu era îndeajuns, ni-l imaginam noi ca fiind. Totul era mai măreţ decât noi şi drumul pe care îl parcurgeam devenea tot mai misterios. Eram în căutare de „dovezi” ( ^^ cuvântul are o istorie aparte pentru mine ). Când am parasit acest drum? Sau nu l-am parasit şi am ajuns la capătul lui şi am găsit Nimicul? Nici un mister, nici o magie, ci doar un gol dezolant ce ne roade continuu pe interior.

„Timpul nu mai avea răbdare”. Toate acelea s-au schimbat fără dorinţa noastră. Am mai putea aduce vreo fărâmă din acel tărâm unic al copilăriei? Cel puţin să nu-o uităm, pentru că a fost singurul pas din viaţă în care nu am trăit erodaţi de nimicurile vieţii.