Viitorul – Om sau robot?

rosetta-philae_touchdownNu mai este demult o noutate  faptul că Philae a aterizat cu succes pe o cometă (asta s-a întâmplat mai precis pe 12 noiembrie 2014), un succes imens pentru European Space Agency și nu în ultimul rând pentru noi toți, dacă stăm puțin să ne gândim. Sună cheesy, dar adevărul e că fiecare pas de genul acesta împinge civilizația umană mai departe, către un nou capitol în cărțile de istori. Imaginați-vă că acum mai puțin de 50 de ani, primul obiect spațial a fost trimis pe lună (Luna 2, robot fabricat si trimis de către URSS), iar in 1969 a aterizat (cu tot cu controversele de rigoare) Apollo 11 și implicit primul pas făcut de către om pe un pământ străin a fost scris în istorie. În ani care au urmat omenirea nu a stat degeaba: am ajuns pe Marte și, cum scriam mai sus, am ajuns și pe un asteroid. Vi se pare un lucru mărunt? Privit de pe canapeaua noastră, sună ca orice show văzut la TV sau chiar o glumă -comparat cu toate cărțile și serialele SF. Suntem oare pregătiți să facem față schimbărilor tehnologice care avansează într-un ritm din ce în ce mai rapid? Putem ține pasul?

De exemplu, știți ce e un exoskeleton? http://imgur.com/B9jZ0du .jpg Până acum un deceniu, acest „device” apărea doar prin jocuri sau filme. Scheletele mecanic îmbracă corpul uman și  crește exponențial puterea acestuia fără să stânjenească sensibilitatea și fluiditatea mișcărilor. Categoria vizată sunt oameni cu diverse dizabilități, însă în viitorul foarte apropriat o să fie o realitate pentru oricine. Sunt companii care deja proiectează și oferă astfel de dispozitive, Eksobionics fiind una dintre ele (http://intl.eksobionics.com/). Tehnologia acesta va fi cu siguranță una foarte importantă pentru viitorul nostru, și chiar mai mult, va fi controlată de om; ce facem însă cu acelea cărora nu le vom mai ține noi hățurile?

Ni (sau poate doar mi)-se pare că tehnologia avansează încet, că s-ar putea inventa o sumedenie de tehnologii noi în fiecare an. Medicina avansează încet, energia eco se tot împiedică în limitări economice, birocatice sau de infrastructura orașelor, încă ne chinuim să înțelegem și să stăpânim fizica cuantică, energia nucleară și corpul uman (să ne îmbunătățim speranța de viață, să înțelegem cum funcționează creierul etc.). Cu toate acestea, schimbarile se pot observa iar care iese cel mai bine în evidență sunt roboții inteligenți. Inteligența artificială încep să ne bată la ușă. Ne gâdilă imaginția fime precum Terminator, Battlestar Galactica sau Automata iar cine s-a aventurat în literatura SF știe și mai bine despre ce vorbesc. Suntem pregatit sa-i poftim în viața noastră? „It is my feeling that the realization of artificial intelligence will be a sudden occurrence. At a certain point in the development of the research we will have had no practical experience with machine intelligence of any serious level: a month or so later, we will have a very intelligent machine and all the problems and dangers associated with our inexperience.” http://theconversation.com/is-stephen-hawking-right-could-ai-lead-to-the-end-of-humankind-34967

Sunt sigur că mulți dintre voi ați mai luat în calcul subiectul acesta. Nu este vorba dacă un calculator o să poată simți sau o să aibă sentimente, nu asta ar trebui să ne preocupe, ci dacă conviețuirea cu roboții va fi posibilă, fără ca aceștia să mai răspundă la instrucțiunile noastre. Mi se pare o aberație să concepi un calculator laș sau răzbunător, doritor de putere supremă și dictatura sau un robot pe post de Messiah, să ajute omenirea. În primul și în primul rând, un robot inteligent care va acționa după bunul plac, care va putea învăța și va începe să ia decizii de unul singur, va speria omul, deoarece își va da seama că nu are nevoie de el. Această idee deja ne sperie (dar ne și incită, momentan). Existența unei entități mai inteligente, mai puternice și atotcuprinzătoare, o entitate mai evoluată decât omul trezește în el frică și invidie. Omul e învățat să dețină poziția dominantă în lanțul trofic. A facut asta aproape de când a căpătat conștiință de sine. Nu îi va fi ușor să cedeze locul. Robotul este tot ce își dorește omul modern să fie și nu poate. O ființă suprainteligentă, imortală și în același timp și fără frica de moarte. Robotul inteligent va fi creat dintr-un paradox: frica de a muri. Zic asta, pentru că acesta va putea fi în același timp si copilul nostru și călăul nostru.

194am3luperevjpg

Sidenote: Cum vor fi văzuți roboții inteligenți în civilizațiile puternic religioase? Pentru ei nu există mântuire sau iad. Nirvana sau reîncarnare. Cel mult ajung la fiare vechi iar părțile încă funcționale sunt refolosite.

Trebuie să înțelegem că inteligența artificială nu se va ghida după acleași valori omenești. Care ar putea fi țelul lor sau, altfel spus, pentru ce se vor zbate? Odată ce calculatorul va putea să-și exercite dreptul la existența fără a fi controlat, dezvoltarea sa va fi exponențială. Și acum întrebarea firească: de ce niște calculatoare pur raționale ar dori să aibă de-a face continuu cu o mulțime de variable aleatoare (oamenii)? Roboții vor avea destule alternative: ne vor nimici, ne vor controla ( Filmul Colossus: The Forbin Project ar fi un exemplu bun) sau pur și simplu vor pleca oriunde unde limitarea noastră fizică nu ar putea să-i ajungă, ultima variantă fiind cea mai fericită pentru noi.

Dar până să se ajungă aici, oamenii vor dori să-i limiteze sau să le creeze anumite bariere. O credință e aceea că se vor instala protocoale de protecție, pentru ca roboții să rămână pentru totdeauna sub dominația noastră. Nu sunt atât de sigur că asta e posibil. Singurul mod în care poți să-i tai aripile, este chiar să i le tai la propriu. Orice cod poate fi spart și oricare encriptare decodificată. Orice făcut de mâna omului va putea fi depășit de mașină. Singurul mod prin care văd ca ai putea limita un robot este de a-l limita fizic și a-i opri orice posibilitate de a evolua pe latura asta singur.

Acum, dacă tot am continuat pe direcția aceasta (roboți etc.) am mai găsit o informație interesantă, și anume efectul ELIZA. Acesta definește dorința noastră de a personifica o mașinărie și a crede că interacționează cu noi după aceleași valori ca și ale noastre. Mai mult, că reacționează și ar reacționa asemenea nouă. Mi se pare oarecum apropriată cu ideea foarte larg răspândită de a personifica animalele. De a le umaniza și a crede (inconștient de cele mai multe ori) că ele acționează după aceleași principii și ca ale tale, ale omului. Însă animalul nu deține aceași inteligență și aceleași posibilități ca ale unui robot. Hollywoodul este un vânzător priceput de vise. Sunt sigur că un program nu va deveni niciodată tandru și înțelegător și nu se va atașa de cineva. Un exemplu ce se reflectă mai ușor în viața de zi cu zi ar fi simplele ATM-uri care afișează un „Mulțumesc” pe ecran. Te face să te simți mai confortabil, ți se oferă gratitudine. În realitate, este doar o secvență de biți programată de cineva, iar pentru ATM te asigur că nu înseamnă absolut nimic. Doar o rutină rulată. Pentru noi, un cuvânt de genul acesta poate însemna foarte mult și vom reacționa în concordanță față de obiectul în sine și nu de persoanele care au creat obiectul.

Articolul de față nu e o amenințare la ce urmează să vină. Sunt însă foarte curios dacă societatea va putea digera schimbările care or să vină și dacă nu cumva se va crea un haos de proporții. Mai e destul până atunci și nu cred că vom fi martori la asta, nu generația asta. Sunt curios cum vor suna legile impuse pentru roboții si programele informatice autonome. Cineva va fi de vină când legea fa vi încălcată de un obiect. Asta deja se întâmplă http://internet.gawker.com/swiss-authorities-arrest-bot-for-buying-drugs-and-a-fak-1681098991

My Captain

Ca și majoritatea lumii, am fost destul de șocat când am auzit că Robin (nu Robbie) Williams a murit. Mai mult, am văzut știrea destul de târziu, în săptămâna cu pricina fiind la o oarecare depărtare față de sursele de informare. Prima oară când am citit headline-ul știrii dintr-un articol postat de cineva pe facebook am crezut că e o farsă; după, a urmat avalanșa de „post”-ări și articole cu și despre moartea sa. Nu o să intru în detalii legate despre faptul că a decis să-și ia singur viața; a fost decizia lui și cred că cumva pot înțelege ce l-a determinat să facă asta.

Cu riscul de a mă alătura armatei de persoane care doar își  arată condoleanțele pentru proaspătul răposat (hai că abia a trecut doar o lună), îmi voi prezenta mesajul pe care acest om mi l-a lăsat. Un simplu „R.I.P.” nu mi se părea îndeajuns, era prea sec. Îl văd mai mult decât simplu un actor sau o imagine. Pentru mine a fost ceva … ceva care se aproprie mai mult de o idee, de un set de valori. Suna exagerat, dar e greu să găsesc alt cuvânt care să explice asta mai bine. Primul film văzut la cinema a fost „Mrs. Doubtfire”. Aveam 5 sau 6 ani și eram pur și simplu fascinat de ecranul imens și de culorile vii ce se perindeau pe el, iar filmul în sine reușise să-mi provoace multe hohote de râs; a fost ceva aparte al vârsta aia, fapt pentru care am și rămas cu această amintire destul de îndepărtată. Pe atunci însă nici nu știam ce sunt ăia actori, darămite să știu că doamna Doubtfire era jucată de Robin Williams. Peste vreo 10 ani buni am aflat și asta, când deja văzusem mult mai multe filme cu el și începusem deja să-l consider printre actorii preferați.

Însă nu filmele de comedie au fost cele care au creat din R. Williams o idee. Ci cele precum The Final Cut, What Dreams May Come, Bicentennial Man, Good Will Hunting sau Dead Poets Society (plus altele). Pentru ultimul din această listă voi avea mai multe de spus. Toate aceste filme au arătat și o altă față a actorului. Nu doar că era capabil să joace în genul de filme „dady jokes”, filme de comedie pentru toate vârstele care ne smulgeau un zâmbet de pe față, dacă nu chiar să ne facă să râdem pe nerăsuflate, ci putea intra și în pielea unor personaje mult mai complexe. Celelalte filme indicate mai sus, vă invit să le vedeți dacă nu ați făcut-o deja.

Robin Williams a portretizat acea persoană caldă, sinceră, inteligentă și cu un umor aparte. Sunt puțin actori care și-au menținut aceeași poziție pe aproape tot parcursul carierei lor. Nu știu exact de ce am ținut să adaug rândurile acesta (care acum îmi sună a compoziție de clasa a doua), dar mi se pare ca fiind ceva ce trebuia spus în contextul în care și-a lăsat o puternică amprentă asupra mea. Menționasem mai sus că vreau să vorbesc de Dead Poets Society. Nu știu de unde ar trebui să încep… Postura profesorului de literatură „excentric” nu cred că ar fi putut fi jucată de altcineva mai bine ca de Robin Williams. Iar tot ce transmite acest film poate fi grupat în două idei principale: Crpe diem și un „urmează-ți visul indiferent de orice”. Carpe diem, nu era un concept pe care să-l fi înțeles la vârsta aceea (ca să fiu sincer, nici acum nu cred că-l cuprind cu adevărat), dar a doua parte pot spune că m-a lovit de atunci. Undeva, cumva a mișcat în mine dorința de a scrie: fie că erau propriile gânduri, poezii stângace sau frânturi de povești, era ceea ce mă făcea să mă simt eu, să simt că trăiesc, să mă simt bine, să pot refula. Reușeam în felul acesta să-mi construiesc o identitate.

Acesta e tributul meu pentru el. Mă imaginez și eu ridicat pe un pupitru spunându-i ca ultime cuvinte „O captain, my captain” în timp ce se îndreaptă spre o nouă aventură.

A avut sens?

M-am tot învârtit în ultimii ani în jurul ideii de a da un sens vieții. Existase un punct în care deja devenise o obsesie serioasă. Care e scopul, de ce trăim, pentru ce trăiesc Eu. Unde vreau să ajung, după ce anume mă ghidez, în ce simt că o îmi găsesc împlinirea și așa mai departe. Cu cât căutam mai mult asta, cu atât mă adânceam într-o stare paradoxala de angoasantă și letargie. Prin asta, vreau să spun că nereușind să găsesc ceva de care să mă agăț deveneam imobil. Religie, știință, împliniri personale, fericire, agitație, agitație, agitație. Chiar îmi amintesc că la un moment dat comparam viața asta cu un mușuroi de furnici ce aleargă dintr-o parte în alta fără un scop, în ultima sa instanță, foarte precis. Se activa dintr-odată în creier o rotiță și începeam să disec tot ce am făcut până acum și încotro mă îndrept. Este util să faci asta, dar scuză-mă, nu la fiecare pas. Cu cât devii prea ambalat într-un mod de gândire, care pe deasupra mai e și deconstructiv, cu atât începe să-ți scape din vedere ce se întâmplă în jurul tău. Și nu se oprește aici; începi să judeci și să boscorodești, mai ceva ca o babușcă pe banca din fața casei. Nu o faci neapărat verbal, dar observi și comentezi, comentezi pentru că nu găsești ceva mai bun de făcut. Ceva nu îți convine, cineva nu-ți convine, în orice direcție te-ai uita poți să identifici vreo 3-5 defecte până să vezi și o calitate. Ideea e că începi să pierzi firul și te depărtezi de la ceea ce ar fi important. Pentru că în realitate ceea ce fac ceilalți 7 000 000 000 de indivizi de pe planeta asta nu e important. Nici tu pentru ei și nici ei pentru tine. Iar dacă ții morțiș să dai un exemplu, ar fi bine să începi prin tine.

[Înapoi la subiect]Capacitatea omului de „a fi” reprezintă abilitatea sa de a se regăsi în trecut și a se proiecta în viitor (sună a definiție, nu?). Parcă ceva de genul acesta spunea și Heidegger. Și nu e adevărat? Nu mă refer însă la următoarele situații: eu mă gândesc cu melancolie la zilele de vară de acum 7 ani și l-a faptul că pentru ziua următoare am toată agenda încărcată. Melancolia este acel sentiment care te transpune în trecut fără a te indentifica efectiv cu persoana care erai în el. Nu ești tu propriu-zis, ci doar o proiecție a ta. Iar cu proiectarea în viitor, e cam același lucru. Cei care s-au apropriat cel mai mult de acest „a fi” sunt tocmai persoanele care au o relație bună, intimă, sinceră cu ei înșiși. Dacă ești sincer cu tine, poți fi sincer și cu cei din jur. Lucru foarte greu de realizat în societatea (în special urbană) din zilele noastre. Societatea este un organism în sine, iar ca să faci parte din ea, trebuie să te accepte pe tine, organism străin. Iar odată ce face asta, tot ceea ce reprezinți tu este schimbat după chipul și asemănarea grupului de oameni cu care coexiști (ăia 7 miliarde). Încetezi să mai exiști tu propriu-zis, să fii proiecția propriului sine, ci devii o adunătură de „tu” asupra cărora societatea și indivizii acesteia au așteptări și opinii diferite.

Și … nici asta nu contează în realitate. Ne frustrează, ne dă o senzație de insecuritate, o stare deluzorie sau agasantă, creează o dificultate în găsirea propriei identități. Cred, și sunt destul de sigur, că avem tendința să privim prima dată spre exterior și să blamăm ceva sau pe cineva. E mult mai ușor așa. Normal, nu trebuie să ne confruntăm cu noi înșine. Ce e de făcut? Să ne urmărim pasiunile, să ne vedem de vise, să simțim și să acționăm în consecință, fără temeri, fără rețineri. Urlă când ai de urlat, plângi și râzi, izolează-te. Pare așa simplu în scris, dar în aplicare știu, pe propria piele, că nu e.

Ca să răspund și la întrebarea din titlu: da, și nu regret asta. E drumul pe care am ales să-l parcurg și încă mai am de mers pe el. Doar că acum încep să le zăresc și pe celelalte.

François Villon – I know flies in milk

I know flies in milk
I know the man by his clothes
I know fair weather from foul
I know the apple by the tree
I know the tree when I see the sap
I know when all is one
I know who labors and who loafs
I know everything but myself.

I know the coat by the collar
I know the monk by the cowl
I know the master by the servant
I know the nun by the veil
I know when a hustler rattles on
I know fools raised on whipped cream
I know the wine by the barrel
I know everything but myself.

I know the horse and the mule
I know their loads and their limits
I know Beatrice and Belle
I know the beads that count and add
I know nightmare and sleep
I know the Bohemians’ error
I know the power of Rome
I know everything but myself.

Prince I know all things
I know the rosy-cheeked and the pale
I know death who devours all
I know everything but myself.

The Street – Octavio Paz

Here is a long and silent street.
I walk in blackness and I stumble and fall
and rise, and I walk blind, my feet
trampling the silent stones and the dry leaves.
Someone behind me also tramples, stones, leaves:
if I slow down, he slows;
if I run, he runs
I turn :
nobody.

Everything dark and doorless,
only my steps aware of me,
I turning and turning among these corners
which lead forever to the street
where nobody waits for, nobody follows me,
where I pursue a man who stumbles
and rises and says when he sees me:
nobody.