Tăcerea

Citind „Jurnalul de la păltiniș”, am dat peste un fragment care mi-a plăcut foarte mult legat de tăcere. Dar nu tăcerea fizică, ci cum s-a exprimat și el, tăcerea în formă spirituală. Lansarea unei idei, dezvoltarea personala, maturizarea spiritului, reîntregirea etc. au nevoie de o etapa de tăcere. În lumea asta prea rapidă, care îmbătrânește de pe o zi pe alta, unde momentele nu mai sunt savurate cu un diascop ci lăsate să curgă pe o peliculă într-un film anost, tăcerea nu-și mai are locul.  E văzută ca o „pierdere de timp”, paradoxal, pentru că tocmai ea ne-ar ajuta să ne suspendăm într-însul.

Singurătatea poate fi și ea inclusă tot ca o formă de tăcere. O debranșare de la lumea exterioară. Însă tăcerea nu trebuie să fie permanentă, altfel am uita cum e „să vorbești”. Aceași tăcere care ar fi trebuit să fie benefică ajunge să se instaureze ca un virus în propria ființă.


<< În lumea spiritului, tăcerea poate avea cel puţin următoarele semnificaţii:

1. Dialogul, ca formă de mişcare a spiritului, este  o alternare a vorbirii cu tăcerea. A nu şti să taci înseamnă, în aceste  condiţii, a ţine spiritul pe loc, a monologa prosteşte, a te  învîrti în cercul finit al propriului tău spirit. Deci, hemoragie  verbală, logoree.

Tăcerea

2. Tăcerea este, în alt sens, un principiu autodidactic, e  etapă necesară în orice Bildung, paidee. Este acea perioadă  de „primim marfă“, de regenerare spirituală, de reîncărcare  a bateriilor etc. În orice biografie culturală trebuie să existe  momente cînd nu produci, ci doar consumi cultură, cînd trebuie deci  să taci. A nu tăcea înseamnă acum a tautologiza, a bate pasul pe loc,  a muri în neprimenirea propriei tale substanţe.

3. Tăcerea mai poate apărea fie ca o formă de recunoaştere  a neputinţei în faţa sarcinii de a rosti esenţialul, fie ca recunoaştere  a faptului că nu ai nimic esenţial de spus. Heidegger scrie: „Omul  trebuie, înainte de a vorbi, să asculte din nou glasul Fiinţei, cu  riscul ca sub semnul acestei chemări exigente să aibă puţin sau rar  ceva de spus. Numai astfel i se restituie cuvîntului caracterul nepreţuit  al esenţei sale, iar omului lăcaşul pentru a locui în adevărul fiinţei.“  Deci a nu tăcea înseamnă acum a rămîne în superficiile lucrurilor,  a superfluiza, a introduce inflaţia în spaţiul verbal.

4. Tăcerea poate fi o formă de demnitate a spiritului, o formă  de protest. Intri în tăcere atunci cînd în jurul tău se vorbeşte prea  mult şi indemn. A nu tăcea înseamnă acum a participa la conjuraţia  imoralităţii cuvîntului.

5. În sfîrşit, „a învăţa să taci“ poate fi înţeles  ca un corectiv comportamental bazat pe experienţa negativă a efectelor  vorbirii. Tăcerea devine astfel expresia înţelepciunii dobîndite traduse  ca prudenţă. >>

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s