Prima carte citită de la Murakami nu mă impresionase în mod deosebit (La sud de graniță, la vest de soare), așa că a trecut mult timp fără să încerc și altceva. Mi-a fost recomandată nu de mult timp „Kafka pe malul mării” și pot spune cu sinceritate că nu aveam așteptări foarte mari de la ea datorită precedentei. Mai era și numele cărții ce mi se părea cam derutant, tocmai terminând de citit Castelul de Kafka. Ce pot spune, destinul 🙂 A fost o surpriză la care însă nu mă așteptam.
Cartea este o metaforă în sine. Nu cred că există alt mod de a o descrie mai bine. Fiecare pagină e presărată de simboluri și doar descifrându-le reușești să pătrunzi opera la adevăratul ei nivel. Nu seamănă cu nimic din ce am mai citit până acum. Când citeam, mi se creau în minte tot felul imagini, asemenea operelor Manga (acele benzi desenate japoneze). Lumea lui Murakami este plină de culori și umbre, o lume vie ce evoluează împreună cu personajele sale.
Nu mă pot hotărî ce mi-a plăcut mai mult: pasajele semi-filosofice redate de „tânărul numit Corbul” (un fel de simbol al umbrei), alternanța între două lumi care par paralele dar în realitate sunt aceleași sau povestea în sine destul de încâlcită presărată cu o multitudine de elemente fantastice – din primele două capitole credeam că e vorba de existența unor extratereștrii :).
Elemente fantastice, suspans, filozofie, simboluri, metafore … <<Kafka pe malul mării>> le conține pe toate iar îmbinarea acestora este posibilă doar măiestriei cu care Murakami pictează realul.
„Ar trebui să știi cine sunt, îi spui tu. Sunt Kafka pe malul mării. Sunt iubitul tău, sunt fiul tău. Sunt tânărul numit Corbul. Iar noi doi nu putem fi liberi. Suntem în mijlocul unui vârtej uriaș. Uneori, ieșim în afara timpului. Undeva, am fost loviți de un trăsnet nevăzut și neauzit.”
Pot spune că acest fragment e nucleul ce creează dinamismul întregii opere, în jurul lui gravitează toate elementele reale și ficționale. Reuniunea sufletelor pereche – Murakami ia un concept atât de morfolit în zilele noastre, transformându-l în cu totul ceva special. Mi-e aproape imposibil să explic cu propriile cuvinte. E ceva natural, e ceea ce ar trebui să fie. Conceptul primește o nouă dimensiune ce se dezvoltă în atemporal.
„Uneori destinul seamănă cu o furtună izolată de nisip care își schimbă cursul neîncetat. Îți schimbi ritmul de mers, încercând să o eviți. Furtuna însă se schimbă și ea, potrivindu-și pasul după al tău. […] furtuna nu este ceva fără legătură, venit de departe. Tu însuți ești furtuna. E ceva dinlăuntrul tău.”
Am selectat câteva fragmente care mi-au plăcut în mod special. Le-aș considera un fel de frânturi din propria sa filosofie despre viață.
„Când furtuna va înceta, nu vei înțelege prea bine cum ai reușit să scapi cu viață. Nu vei fi sigur nici măcar că a trecut cu adevărat. Însă un lucru îți va fi clar: tu, cel care a ieșit din furtună, nu mai ești același cu cel care a pășit în ea. Da, asta înseamnă furtuna de nisip.”
„Jean-Jacques Rousseau susține că civilizația a luat naștere atunci când oameni au început să construiască garduri. […] întreaga civilizație este produsul îngrădirii libertății. […] În lumea asta supraviețuiesc doar cel mai bine cei care sunt capabil să ridice garduri înalte și rezistente. Dacă negi acest lucru, vei fi alungat în pustiu. ”
„Ceea ce există în afara ta este o proiecție a ceea ce există înăuntrul tău, iar ceea ce există înăuntrul tău este o proiecție a ceea ce există în afara ta. De aceea, dacă pășești în labirintul din afara ta, pășești și în labirintul preexistent în tine. Este un lucru foarte periculos în cele mai multe cazuri.”
Ultimul fragment chiar îl consider special, cel puțin pentru mine. Lumea din afara noastră este lumea pe care noi o creăm înăuntrul nostru.
centrul nevralgic 