Toți purtăm ceva în ființa noastră, o fărâmă de ceva care ne definește. Totuși mulți își ascund această părticică pură. O maschează, aruncă peste ea probleme zilnice, măști, bucurii de moment, gânduri egoiste, gelozii, discuții cotidiene, în mod continuu, până ajung să uite de ea (pot spune asta chiar din propria experiență). Nici nu mai știu că există sau că ar fi existat vreodată. Iar atunci când căutăm ajutorul, îl cerem în exterior și nu, n-o să-l primim de acolo niciodată. Cel mult, cu noroc, o să primim o îndrumare.
În paragraful de mai sus m-am referit destul de vag la ce vreau să spun. Idee e că ne ascundem și ne complacem în acel ascunziș confortabil și comod. Cafenele, un bar pe săptămână, un film la cinema cu o temă cam stupidă dar efecte speciale excepționale, dacă suntem mai culți poate și o piseă de teatru la care mergem pentru că se duce toată lumea „bună” (unde e posibil să și moțăim un pic iar de cum ieșim de la piesă uităm despre ce era), o carte de beletristică și … cam atât. A și poate niște legături superficiale cu alte persoane. 10 ani, 20 de ani, totul se repetă după un patern nemilos cu mici abateri ce se înscriu între legi clar formulate. Asta e tot.
Nu există prietenie adevărată fără empatie și fără să te cunoști pe tine însuți mai întâi. Spusese Liiceanu la un momentdat: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Deci mai întâi cunoaște-te și iubește-te, dacă vrei să te deschizi pentru altul.” Da, e confortabilă lumea asta mică, cu problemele de zi cu zi peste care trecem ușor, cu grija de bani, de mancare, de sănătate etc. Nu zic că ele nu trebuie să facă totuși parte din viața fiecăruia, dar nu lor trebuie să le acordăm atenția principală. Trebuie să ne îngrijim de propriul „eu” și în același timp și de al celorlalți. Asta începe prin a accepta adevărul și a fi sinceri cu noi și cu ceilalți, prin a nu ne mai teme de „iluzii”. Nu mă refer neapărat la a te „despuia” de toate barierele în fața oricărui om. Mulți oricum n-ar înțelege gestul.
Lucrurile nu devin mai bune și frumoase dacă deschizi ochii și sufletul. Nu. Chiar sunt mult mai urâte. Sluțenia, ofilirea, boala și gălbejirea se află aproape peste tot. Dar doar astfel poți vedea și aprecia frumosul mai la valoarea lui reală. Umbra se ridică încet de pe tot, iar viața se face revelată. Scăldați în întuneric, ajungi ca până și proria ta față să nu-ți mai fie cunoscută. Te uiți și te minunezi și tu de ce vezi, de reflexia lăsată într-o bucată de geam. Pentru că ajungi să devii mereu altcineva; începi să te uiți. Totul ia proprțiile unei glume tragice devenită realitate.
centrul nevralgic 