Nimic ( de Valentin )

Nimic nu e asemeni
Și toate sunt altfel
Ca viața fără semeni
Și fuga fără țel.
Cînd focu-n mine arde
Eu vreau să mă adun,
Dar totul cade, cade,
Și uit ce vreau să spun.
Și unde-mi ești Dorință
Atuncea când te chem?
Și tu, o, Chibzuință?
De tine nu sunt demn.
Dar unde-i biruința?
Și unde-i inima?
Sau gîndul, stăruința?
Mai bine nu-ntreba!
Eu le-am avut pe toate.
Pe toate le-am stricat:
Zidite-ntr-o cetate,
Eu singur lea-m dărmat.
Frumoasa mea cetate,
Și tot ce am zidit!
De rele atacate,
Erați de neclintit!
O minte ca lumina
Și haina fără pată,
Primit-am câte una,
Căzut-au toate-odată!
Cu timpul adunate
Din tot ce e frumos,
Spre stele ridicate,
Dărmate-s toate jos!
Și una câte una
Le strâng și pun la loc,
Dar ele cad într-una
Și nu mai am noroc.
Iar totul e zadarnic
Și e cu mult mai greu.
Muncesc cu dor amarnic;
Ea cade tot mereu.
M-a părăsit norocul
Și tot ce am primit?
Minciună-i și norocul!
Minciună și nimic!
E peste-a mea putință,
Căci sunt golit de tot.
Mai pot, dar n-am dorință;
Doresc, dar nu mai pot.
Nimic sunt eu acuma,
Nimic e tot ce am,
„Nimic!”, eu strig într-una –
– Nimic din tot ce-aveam.
Așa că în tristețe
Gândesc la starea mea:
Din plină de noblețe,
Acum e-atât de rea;
La oamenii ca mine,
Un om atât de mic,
Ce n-au respect de sine,
Prieteni, țel, nimic.
Atunci când vor să vadă,
De fapt nu văd nimic,
Se-aruncă jos și strigă:
„Aș vrea să mă ridic!”
Am râs de ei odată,
Ca ei acuma sunt.
Acum văd cum arată
De-aproape de pământ.
Căzut cu ei alături,
Mă simt atât de mic…
Aș vrea să strig spre ceruri:
…Nu pot să spun nimic.
Nimic nu e asemeni
Și toate sunt altfel
Ca viața fără semeni,
Și fuga fără țel.

Câți dintre noi – continuare

Toți purtăm ceva în ființa noastră, o fărâmă de ceva care ne definește. Totuși mulți își ascund această părticică pură. O maschează, aruncă peste ea probleme zilnice, măști, bucurii de moment, gânduri egoiste, gelozii, discuții cotidiene, în mod continuu, până ajung să uite de ea (pot spune asta chiar din propria experiență). Nici nu mai știu că există sau că ar fi existat vreodată. Iar atunci când căutăm ajutorul, îl cerem în exterior și nu, n-o să-l primim de acolo niciodată. Cel mult, cu noroc, o să primim o îndrumare.

În paragraful de mai sus m-am referit destul de vag la ce vreau să spun. Idee e că ne ascundem și ne complacem în acel ascunziș confortabil și comod. Cafenele, un bar pe săptămână, un film la cinema cu o temă cam stupidă dar efecte speciale excepționale, dacă suntem mai culți poate și o piseă de teatru la care mergem pentru că se duce toată lumea „bună” (unde e posibil să și moțăim un pic iar de cum ieșim de la piesă uităm despre ce era), o carte de beletristică și … cam atât. A și poate niște legături superficiale cu alte persoane. 10 ani, 20 de ani, totul se repetă după un patern nemilos cu mici abateri ce se înscriu între legi clar formulate. Asta e tot.

Nu există prietenie adevărată fără empatie și fără să te cunoști pe tine însuți mai întâi. Spusese Liiceanu la un momentdat: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Deci mai întâi cunoaște-te și iubește-te, dacă vrei să te deschizi pentru altul.” Da, e confortabilă lumea asta mică, cu problemele de zi cu zi peste care trecem ușor, cu grija de bani, de mancare, de sănătate etc. Nu zic că ele nu trebuie să facă totuși parte din viața fiecăruia, dar nu lor trebuie să le acordăm atenția principală. Trebuie să ne îngrijim de propriul „eu” și în același timp și de al celorlalți. Asta începe prin a accepta adevărul și a fi sinceri cu noi și cu ceilalți, prin a nu ne mai teme de „iluzii”. Nu mă refer neapărat la a te „despuia” de toate barierele în fața oricărui om. Mulți oricum n-ar înțelege gestul.

Lucrurile nu devin mai bune și frumoase dacă deschizi ochii și sufletul. Nu. Chiar sunt mult mai urâte. Sluțenia, ofilirea, boala și gălbejirea se află aproape peste tot. Dar doar astfel poți vedea și aprecia frumosul mai la valoarea lui reală. Umbra se ridică încet de pe tot, iar viața se face revelată. Scăldați în întuneric, ajungi ca până și proria ta față să nu-ți mai fie cunoscută. Te uiți și te minunezi și tu de ce vezi, de reflexia lăsată într-o bucată de geam. Pentru că ajungi să devii mereu altcineva; începi să te uiți. Totul ia proprțiile unei glume tragice devenită realitate.

Câți dintre noi?

Câți mai sunt dintre noi care își dau seama că trăiesc? Câți își mai ascultă sufletul și câți mai sunt dintre cei care nu se mint sau mint pe alții. Câți își mai simt inima bătând în piept, câți și-o mai aud? Nu-i auziți strigătul neînduplecat? Nu-i auzți plânsetul peren? Durerea surdă sau fericirea oarbă?

Clipă peste clipă se succede și noi continuăm să uităm cine suntem. Ne pierdem în mulțime, ne pierdem în mărunțișuri, distracții minore, informații inutile și clipe de fericire falsificate. Mereu suntem nemulțumiți de ceva. Simțim nevoia de îndestulare. Ne dorim viață, dar cerem mereu în direcția greșită.

Mi-a plăcut mult un vers din melodia formației Tapinarii – Sunt fericit.

”Fericirea-i un lucru marunt
E o aripa care vibreaza
Fericirea-i un lucru mic
Un pitic, ce danseaza.”

Prea mulți își aleg ca destin găsirea drumului către ”fericire”. Și-l porpun ca unic scop. Iar din această cauză mulți ajung să strivească toate florile din cale, tot ce e frumos, doar pentru a ajunge la bătrânețe într-o casă pustie, în fața unei oglinizi unde vor vedea doar un trup gol și lipsit orice formă de lumină.

Iar ce mi se pare cel mai trist e că prea mulți aleg să moară de tineri …